Dimineață

Stau singură în pat,învelită cu parfumul tău,în timp ce soarele se strecoară printre draperiile verzi.Miroase a trandafiri,și a iubire proaspăt sfârșită.Îmi mușc buzele de dor și simt cum inima îmi bate atât de rapid,de parcă ar sări o bătaie.Cearșafuri albe,atât de albe de parcă nici n-ar fi fost martorele a doi oameni ce s-au iubit.Cana de cafea stă pe birou, și-i văd aburii cum umplu camera de miresme dulci.Tablourile de pe pereți mă privesc,știu și ele de ce zâmbesc.Ceasul o ia la fugă,timpul totuși parcă ticăie prea lent,de parcă secundele se scurg ca stropii care cad la începutul ploii.Mă ridic încet,îmi simt pielea rămasă declarație de război,după săruturi și îmbrățișări strânse.Cămășile tale stau cuminți pe scaun,parcă ar aștepta să le îmbrac una câte una,să ți le umplu de parfum,să le ai mângâiere în nopțile când o să numeri stele singur.Toate îți poartă sufletul, și o îmbrac pe cea rămasă singură pe fotoliu.Mi-e bine în ea,închid ochii și mă las dusă de val.Privesc camera goală și totuși plină de suflet.Toate mi-s dragi,de parcă ți-aș privi în suflet.Trandafirul pus la presat în cartea lui Eminescu stă sfios lângă țigările tale.Două lumânări parfumate rămase fără fitil, vreo două desene neterminate, si sub ele...Un tablou,neterminat și el,cu un suflet în corp de femeie nouă,cu ochii de copil ,părul curgându-i pe pernă ca laptele în cafeaua prea dulce.Îl iau în mână,și mă gîndesc câte nopți ai stat să alegi o amintire ca s-o ai icoană în suflet.Doar inima îmi mai vorbește,când ochii îmi plouă obrajii calzi.Ți-am zis că o să mă doară că mă iubești,copile.Că o să vrei să-mi iei inima și n-o so iei toată odată,o s-o rupi încet încet,dar n-o să doară cum am crezut.Și știi că fără inimă n-aș putea trăi,așa că mi-o dai pe a ta.Și de asta plâng,că știu că pentru mine ți-ai rupe inima singur,că ți-s morfină .Vino acasă suflet drag...