Izabela

Izabela e genul de fată care te schimbă.Dacă ți-e dat s-o ai ca iubită,soție,ori fiică,amică,așteaptă-te să fii alt om.Izabela are ochii tatălui ei,căprui și calzi,dar privirea ei uneori,sfâșie.Nu pentru că ar fi demonică,ci doar pentru că Izabela știe că o femeie adevărată sfâșie din priviri.Are bucle robuste,dulci ca dulceața de nuci, și părul ei aduce aminte de ploile de vară când plâng peste castani.De Izabela m-am îndrăgostit.....
De ce?Pentru că ea e o femeie.O femeie care va fi.Acum însă, se luptă cu dramele de adolescentă.se ceartă cu părinții și fumează pe furiș.Mereu o văd cu aceeași adidași care au urme de graffiti-uri făcute în spatele casei,blugii ăia strâmți și rupți în genunchi,și tricourile pe care niciodată nu le vrea călcate sau spălate la mașină,pentru că Izabela crede că s-ar lărgi.Dar uite,Izabela asta e aceeași Izabelă care la baluri merge în rochii, mergând apăsat și mereu cu tocuri.Are ceva în atitudine,îmi amintește de cineva din trecut, dar nu îmi mai amintesc.Izabela face gropițe în obraji când zâmbește,are ironia în sânge,e dinamică,încăpățânată,ambițioasă cum n-am mai văzut în viața mea. Joacă teatru mult,poate asta e singura calitate pe care a luat-o de la maică-sa. Și totuși,de ce m-am îndrăgostit de ea?
Pentru că ea,adolescenta asta disperată de desen, care detestă prefăcuții,care mereu bea ceai de lămâie....

Izabela e fiica mea.